În credinţa creştină aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în legătură cu Dumnezeu, chemați de El şi numai după aceia putem să manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți, deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu. Dacă ne adunăm, mari mulțimi de oameni, în numele lui Dumnezeu, dar nu avem, fiecare din noi o relație adevărată cu El, suntem, fără îndoială, o comunitate de credincioși, dar relațiile inter-personale, din aceea comunitate, nu reflectă învățăturile lui Hristos. Aceasta este marea noastră problemă, ne adunăm, de multe ori, ca să ne facem mai răi, nu mai buni, așa cum a observat apostolul Pavel. (1 Corinteni 11; 17) Nu este de mirare că unii pusnici s-au retras, de a lungul timpului, departe de oameni, au făcut acest lucru tocmai pentru a nu fi obligați să coboare standardele lor spirituale, din cauza celor din jurul lor, a ne înțelegerii lor.

Adunarea noastră la un loc, are nu efect pozitiv, pentru cei care vor să învețe, dar are și un efect negativ, în sensul că se creează un fenomen de uniformizare a calității vieții spirituale, oamenii se conduc unii după alții, se adaptează unii la alții și de obicei se formează un fel de medie, care este dușmanul de moarte al înălțimii spirituale, cerută de IIsus (Iisus). Oamenii, din jurul nostru, pot fi lumini, dar și obstacole, care întunecă lumina. Din acest motiv, avem nevoie de o libertate interioară deplină și un timp al nostru personal cu Dumnezeu, așa cum avea și IIsus (Iisus). (Marcu 6; 47) Nu este nevoie să ne izolăm de ceilalți, dar trebuie să ne păstrăm deplina libertate față de ei și mai ales față de instituțiile bisericești. Uneori cei din jurul nostru sunt bine intenționați, cum era și Petru, atunci când dorea să îl oprească pe IIsus (Iisus), de la a își îndeplinii misiunea Sa, totuși El l-a îndepărtat cu asprime spunând chiar: ”Înapoia mea satano ... căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16; 23) Ce spun eu este că nu trebuie să ne luăm unii după alții ca oile, duse la tăiere, ci trebuie să ajungem cu mintea la IIsus (Iisus), care este viu și să ne lăsăm călăuziți de El. Din acest considerent, afirm că mântuirea este personală și că se bazează pe convingeri proprii, dobândite în experiența fiecăruia cu Dumnezeu. Nu trebuie să existe dogme și doctrine obligatorii, care să circumscrie existența și cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne găsim reperele noastre proprii, și propriul nostru context cultural, științific și social, în care să îl încadrăm pe Dumnezeu și a cărui existență, să dobândească astfel sens, pentru noi.   

 Biserica este o realitate spirituală, care are şi manifestări sociale. Cu alte cuvinte, faptul că ne adunăm în grupuri mari, pe care le numim Biserică, fără însă să parcurgem, în mod personal, drumul spiritual, propus de IIsus (Iisus), duce mai degrabă la o înţelegere greşită, a ceea ce înseamnă Creştinismul. Masele mari de credincioşi, adunaţi în diferite combinaţii denominaţionale, nu pot să parcurgă împreună calea mântuirii, deoarece aceasta presupune, în primul rând, căutare și experienţă personală. Amestecul dintre interesele umane imediate și proiectul spiritual etern, duce la excentricități și de aceea se încearcă mai degrabă să fie coborâtă imaginea lui Dumnezeu pe pământ decât să se construiască o scară spirituală către Ceruri. Dinamica socială religioasă, poate fi câteodată benefică, dar este și malefică, deoarece condiționează imaginea lui Dumnezeu, de elemente străine ei și duce astfel la modificări nedorite ale acestei imagini. Relațiile cu ceilalți sunt o parte a experienței noastre cu Dumnezeu, dar dacă acestea devin criteriul de referință, El rămâne pe dinafară, căci vom căuta să fim mai mult pe placul oamenilor, decât pe placul Lui, contrar a ceea ce primii ucenici au crezut. (Faptele apostolilor 4; 19)

 În colectivitate se ajunge la convenţii unanim acceptate, la compromisuri necesare, care permit existenţa acelei comunităţi religioase şi la o adaptare a principiilor personale la nivelul standardelor celorlalţi. Experienţa creştină este una, în mod implicit, personală care presupune sentimente, trăiri, intuiţii şi gânduri, care se produc în legătura personală pe care fiecare individ o are cu Dumnezeu şi cu istoria concretă a propriei sale vieţi. În N.T., Dumnezeu nu a făcut vreun legământ cu o confesiune creștină sau alta, ci legământul lui Dumnezeu, noul legământ, este făcut de El, cu fiecare individ în parte.

Oamenii au ritmuri spirituale diferite şi mijloace şi abilităţi diferite, care îi apropie de Dumnezeu şi de cei din jurul lor, pe căi și prin mijloace diferite. Orice uniformizare a specificului personal, în cadrul colectivităților creştine, creează disfuncţii  majore în ceea ce priveşte accesul celui sau celei în cauză, la o creştere spirituală necesară. Aspectul social nu dispare, deoarece comunitatea este aceea care conservă şi tezaurizează experienţele individuale şi care le transmite mai departe în epocă sau peste secole şi milenii. Când intrăm în viaţa de credinţă, cei din jur sunt aceia care ne furnizează primele elemente ale cunoaşterii lui Dumnezeu, dar interiorizarea şi experimentarea acestora ne aparţin doar nouă. O comunitate creştină autentică se poate forma numai între aceia care au ce transmite din experienţa lor spirituală, adică partea cea de a doua a poruncii iubirii şi anume dragostea de aproapele nostru, prima parte fiind dragostea de Dumnezeu. Fără ca să existe însă dragoste de Dumnezeu, dragostea pentru aproapele nostru este de sorginte umană şi nu divină.

Eu susţin că fără dragoste de Dumnezeu dragostea pentru oamenii nu este de calitatea aceleia care este prescrisă de IIsus (Iisus). (Ioan 13; 34-35) Chiar Pavel ne spune că în relaţiile noastre cu cei mai puţin credincioşi sau cu cei mai puțin evoluaţi spiritual decât noi suntem obligați să facem compromisuri, în sensul de a ne stopa să ne manifestăm convingerile noastre. Colectivitatea instituţională generează compromisuri, uniformizare, ierarhizare, ipocrizie, dar comunitatea spirituală, adică aceea în care Duhul Sfânt ne ghidează şi ne fereşte de păcate, este o formă autentică de libertate, desigur nu în sensul că suntem liberi să păcătuim, ci în sensul că nu mai dorim să păcătuim. Satisfacţia pe care o conferă abţinerea de la a păcătui este mai mare decât plăcerea de a păcătui. Adevărata libertate, pe care ne-o dă Dumnezeu, este aceea că ne scapă de dorinţa de a păcătui. În fond, atitudinea faţă de realitate este una subiectivă, adică păcat însemnă să săvârşeşti ceea ce şti că este rău sau să nu faci ceea ce crezi că este bine.

Convingerile noastre proprii sunt esenţiale în definirea păcatului şi orice alunecare de la aceste convingeri, datorată celor din jur, reprezintă o denaturare a standardelor noastre spirituale. Ceea ce afirm este că experienţa noastră spirituală, convingerile noastre şi libertatea noastră se forjează în conştiinţa noastră şi au prioritate asupra limitărilor, datorate celor din jurul nostru. Adevărata libertate şi bucurie spirituală vine din noi şi cei din jurul nostru au tendinţa de a le restrânge. Experienţa personală cu Dumnezeu se întâmplă înăuntru nostru, chiar şi atunci când, de fapt, exerciţiul practicii creştine ne pune în contact cu ceilalţi. Atunci când îi iubim, cu o dragoste spirituală, pe cei din jurul nostru, atunci se produce această experienţă spirituală în noi, ocazionată de un eveniment petrecut în afara noastră, dar motivaţia şi reverberaţia îşi revelează întreaga pluridimensionalitate în noi. Tot atunci se deschide o nouă fereastră către infinitul spiritualităţii, dar percepţia acesteia este una interioară, prin urmare Întregul spre care aspirăm se revelează mai întâi în noi şi se exprim doar parţial în relaţiile cu ceilalţi. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, iar în afara noastră, în relaţiile cu ceilalţi, experimentăm, de multe ori, vidul care aspiră şi denaturează plinul din noi. Cu alte cuvinte, Întregul , care este Dumnezeu, poate fi perceput plenar numai în interiorul fiinţei umane şi poate fi sesizat numai prin consecinţele acestei prezenţe, în relaţiile dintre oameni.     

De dragul celor din jur, Pavel ne îndeamnă să facem un fel de compromis, adică să facem ceea ce cred ei şi nu ceea ce credem noi, adică să nu acţionam întotdeauna în conformitate cu convingerile noastre.

Pavel ne spune deci că, atunci când suntem împreună cu alţii, nu putem întotdeauna să ne manifestăm liber propriile noastre convingeri. Tot ceea ce nu facem din convingere este păcat. Dacă cel care mănâncă, cu toate că nu este convins că poate să mănânce, mănâncă totuşi din carnea jertfită idolilor el săvârşeşte un păcat, deoarece acţionează fără să aibă convingerea că face bine ceea ce face. Pe de altă parte, noi aceia sau acelea, care suntem convinşi că nu este nici o problemă să mâncăm nu ne putem manifesta liber convingerea, din cauza celor din jurul nostru. Aspectul cu mâncarea jertfită idolilor nu este decât un exemplu, dar principiul se aplică în toate cazurile. În felul acesta, apare un joc al ipocriziei pe care chiar Pavel l-a condamnat, dar nu la sine însuşi, ci la apostolul Petru, care nu făcea decât să pună în practică acelaşi principiu, adică acela enunţat în textul menţionat, de către Pavel.

Chefa, trebuie precizat, este numele care se referă la apostolul Petru. În fond acesta şi desigur Barnaba au făcut tocmai ceea ce Pavel ne sfătuieşte pe noi să facem, adică să nu ne manifestăm întotdeauna convingerile noastre, căci cei din jur le pot interpreta greşit. Eu spun însă că acesta este un lucru greşit şi primul care l-a condamnat a fost chiar Pavel, care ne sfătuieşte pe noi să procedăm în acest mod, pe care eu îl consider eronat. Este adevărat că cei din jurul nostru pot interpreta greşit convingerile noastre, dar în acelaşi timp, faptul că noi ne abţinem să facem ceea ce suntem convinşi că suntem liberi să facem reprezintă o abstenţiune, nu din convingere, ci din alte considerente şi, aşa cum bine a spus Pavel, de această dată, tot ceea ce facem şi aş sublinia eu, tot ceea ce nu facem, din convingere, este păcat. Pavel ne cere să ţinem convingerile noastre pentru noi, când suntem în colectivitate, dar o practică autentică a Creştinismului presupune transparenţă şi exprimarea liberă a propriilor noastre convingeri, căci dacă ne complăcem, din conformism, să ne exprimăm doar cum aşteaptă ceilalţi de la noi, vom sfârşi prin a ne perverti propriul nostru crez. De exemplu, dacă eu sunt convins că o femeie nu trebuie să poarte, în mod obligatoriu, un acoperământ pentru cap, în incinta unei adunări creştine şi totuşi cer femeilor din familia mea să facă acest lucru, pentru a nu deranja pe ceilalţi credincioşi prezenţi, acest lucru nu însemnă dragoste ci ipocrizie, căci această atitudine nu exprimă convingerile mele şi este chiar contrară acestor convingeri. Prezenţa într-o adunare creştină nu trebuie să ne ducă la încălcarea propriilor convingeri, ci presupune libertate de a ne manifesta, aşa după cum credem, în forul nostru interior. Şi în acest caz, aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, colectiv.